Tolerat în casa părinţilor mei - sport extrem

[calauza]

În visele mele cele despre care copiii-mi spun "cai verzi pe pereţi, mamă" gunoiul nu mai există ca noţiune. Odată ivite între mâinile gospodinei, în mâinile sticlarilor, scriitorilor, inginerilor, medicilor,.. materialele pe care unii le numesc "gunoi" şi care, fără o reacţie clară din partea noastră a tuturor ne va sufoca pe toţi, ar trebui deja să aibă o întrebuinţare - "nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă". E veche, nu-i aşa ? Cum de-am abandonat-o ?
- Să nu facă profit - din munca noastră de culegători de gunoaie - cei care se ocupă de reciclare ! dar ei pot întoarce materiale - recipiente - pentru reciclare şi sponsorizări ale acţiunilor.
- Nu-mi place să strâng gunoiul şi resturile după nesimţiţi !" altă formulă des întâlnită.
...Mi-e milă de "nesimţiţi". Habar n-au pe ce lume trăiesc, săracii: n-au educaţie, n-au personalitate, n-au echilibru, n-au caracter,.. şi puteţi încă adăuga. Cum să-i fac vinovaţi ?! Cine i-a învăţat pe ei cum şi ce ?! Educatoarea ? NU ! Învăţătoarea ? NU ! Profesorii ?! Nu, nu cred. Părinţii ? De unde ? Erau prea ocupaţi...
Aşa că, noi, tinerii, mai bine pierdem timpul pe lângă scara blocului şi fumăm la o bere, nu-i lăsăm pe vecini să doarmă (ce ne pasă nouă de ei ?!); nu ne lăsăm nici părinţii să doarmă căci le crapă obrazul de ruşine în faţa vecinilor că odrasla lor face zgomot după ora 23.. Mergem în apartamente pe la 2-3, după ce-am lăsat mucurile ţigărilor şi dozele de la bere exact acolo unde-am pierdut şi timpul nostru... ce dacă le distrugem părinţilor viaţa de cuplu şi ne întrebăm apoi cu ce suntem vinovaţi că se ceartă tot timpul din cauza noastră şi ajung la separare ??!! Nuuu.. noi suntem tineri, suntem rebeli, ne facem câte-un tatuaj care ne marchează pe viaţă sau ne dedăm la acte pe care zadarnic le regretăm când ne vine „mintea la cap”.. Ni se pare că suntem cool.. Sărmanii părinţi, degeaba urlă.. în zadar fac „morală”.. mai toţi primesc răspunsul „sunt liber să fac ce vreau !”, „e viaţa şi fericirea mea”... Şi, culmea, mai toţi stau în casa muncită de părinţi, primesc întreţinere şi grijă de la părinţi,... Niciunul nu vrea să conştientizeze că statutul lui în casa părinţilor este de TOLERAT iar părinţilor le e milă de „sentimentele şi sensibilitatea” progeniturilor să le explice cam cum stă problema. Câţi sunt oare tinerii (adolescenţi dar şi mai mari) care-şi văd de şcoală serios, ca să capete aripi în viaţă, să-ţi croiască un rost al lor, un cuib al lor. Mai toţi au impresia că li se cuvine; indiferent de originea socială. Câţi oare îşi văd cu adevărat părinţii şi au milă de oboseala lor, de eforturile lor de a le oferi, ceea ce pot ei oferi gratis, doar pentru că eşti puiul lor iubit (chiar dacă cei mai mulţi dintre părinţi n-o spun niciodată în cuvinte)...
Toleraţi..
Ei da, nu sună confortabil. Sute de milioane de părinţi evită să spună răspicat copiiilor lor că, în casa şi căminul lor, al doilea statut al copilului este acela de tolerat. Pe unii-i va speria. Pe unii-i va complexa. Pe mulţi îi va trezi. Am luptat pentru drepturi, libertăţi,.. dar ne e teamă să vorbim deschis despre acest lucru. Sigur, am aşteptat cu toţii, de sute de ani, ca educaţia să-şi producă efectul. Numai că efectele, indiferent de educaţie, dar mai ales când tinerii resping educaţia sub oricare formă a ei, sunt bizare. Dacă nu lămurim strict, pe faţă, cu dragoste şi înţelegere acest impas, se produc tragedii; foarte multe tragedii. Pentru că, la tăcerea delicată, plină de dragoste şi sacrificiu a părinţilor, copiii răspund violent, cu tipul de „dreptate, libertate şi fericire pe banii părinţilor în casa părinţilor” la care cred ei că au dreptul – cu tipul de indiferenţă şi cruzime la „lipsa” de drepturi pe care-o atribuie părinţilor.
De ce-am abordat ruta ocolitoare pe la sportul extrem „tolerat în casa părinţilor mei” ? Pentru că, exact aşa, suntem toleraţi o perioadă, pe planetă..
Aşa cum privim nepăsători şi dispreţuitori, printe fumuri, râsete, glume şi obăznicii (prin care ne dăm interesanţi şi în faţa bătrânilor noştri părinţi) la degradarea familiei noastre, la distrugerea părinţilor noştri (care-au îmbătânit servindu-ne şi-ar merita o cu totul altă viaţă), la distrugerea naturii, la fel vom fi priviţi, trataţi.
Poate e un început pentru o atitudine generală şi nu numai faţă de natură. Poate ne întoarcem la educaţie, la respect, poate deschidem ochii şi vedem că suntem numai nişte toleraţi şi nu se-nvârte soarele în jurul nostru.. Poate ne întoarcem la muncă, poate.

Aşa că... http://www.letsdoitromania.ro/